Viata ca o pizza de baza cu ingrediente la alegere

Nonsens. In loc de prefata. O fata prefacuta a unei vieti in curgere. O curgere lina, naturala, in amonte, imi spun mie pentru dulcea amagire a trainiciei unor momente efemere. Pot incepe cu inceputul, doar ca nu stiu in a cata mia burta sunt. Pot crede ca e prima si atunci intreg trecutul e nimic. Pot spune ca tot ce nu este acum, nu este oricum. Si atunci de ce sufletul tine cu dintii de sfoara ce are la capat nu o permanenta completa, ci un bolovan de regrete gata sa fie dezamorsat? Traieste el in trecut ? Atunci poate fi trecut in inexistenta. Dar nu, el imi alimenteaza umbra in fiecare clipa. Chiar daca nu este palpabil, el exista. Cumva, mai presus pus de cuvinte. Nu este explicabil, poate doar explica o traire. Vine in completarea ei, ca o extensie a clipei. Si ramane intr-un atas al corpului. Legat de bolovanul marit al unui drum cu sens unic si semne conventionale. Acele semne care iti aduc aminte la fiecare viraj cat esti de limitat. Si mic. Atat de mic incat daca te cauti pe google earth nu te vezi de restul celorlalte boabe din Univers. Si totusi, pentru el esti Universul. Sau poti fi. Dar nu, nu poate fi atat de usor incat sa fie gata trait. Asa incat extrag din dex-ul gandirii cuvantul ‘complicat’, torn apa plata de filtru si ma pastilez cu piperul fabricat din mine. Adaug si-ul celuilalt eu si imi pun mantia de ploaie. Privesc in sus, vad stele mii si mii. La cati ani distanta. Atatia cati sunt intre vazul meu si mine. Sa fie oare aceasta pedeapsa rodul unei curiozitati edene? Musc, gust si totodata ma las prada. Sunt devorata si las inconstienta sa ma invaluie. Dintr-o data Totul sta nonsalant si ma priveste drept in ochi. Eu pot sa ii inchid, am puterea asta. Si pentru ca stiu ca mi-este la indemana binele, eu caut raul. Imi aduc ambele maini cu cele zece degete, toate ale mele, sa imi largeasca ochii intr-o fantana de suferinta, nu pentru ca n-ar exista un orizont multicolor, ci pentru ca eu cumva caut nuantele de gri chiar si intr-un vas ce poate lua forma Cerului intors invers. Pot pune semn si asta pentru ca sper ca el oricat l-ar intoarce sa imi poata zari urma unor pasi candva intortocheati. Spatele drept si privirea inainte. Auzisem eu de undeva din departare. Ma incrancenez mai mult decat acum si ma privesc inapoi. Sunt cu multe zile mai inainte si ma pot inca recunoaste. Pielea e cu 2cm mai intinsa, privirea cu o dragoste in minus, mainile cu 2 kg mai piei, iar talpile cu toate urmele visate. Dar parca coloana si-a pastrat inca siragurile pe acelasi umeras. Acul de gamalie este inca pe jos, asa ca raman sa imi iau una din maini sa ma ajute la semnul refacerii. Si pentru ca o mana este ocupata cu mana ta, iti imprumut cealalta mana si te ridic in dreptul privirii mele. Ce privesti nu pot distinge. Asa incat tumultul realitatii ma trezeste subit in Acum. M-ul face ca acu’ sa se indoaie. Ai un ciocan sa imi indrepti Prezentul? Spui ca nu-l gasesti, dar inca incerci. Oare. 

Insa nerabdarea iti iese in calea incercarii pana-n fata regasirii meale. Ne-ul poate fi ales pentru orice radacina, fie ea oricat de bine infipta intr-un sol. Un sol care iti intinde scrisoarea cui-ului. Si nu oricum, ci cu manualul de utilizare tradus. In aceeasi limba. A noastra. Constransa doar de termenii ‘a fii’ si ‘a nu fi’. Doua jumatati perfect egale dintr-un intreg resemnat. Putem semna impreuna in atlasul bunului mers, putem chiar scana mersul bun, dar oare putem relata o scanare a lui acum? Stiri sa stim in ceasul noua. Noua ne este dat sa impartim clipa in doua. [va urma… de bine, de rau]